Uluitorul secret al Sfinților Apocalipsei - cu A. Singurov, Max și Oreste

Profeții și instrucțiuni ale bătrânului Serafim din Vyritsky. „Apocalipsa lui Ioan Evanghelistul” și alte profeții Previziuni ale sfinților de la sfârșitul lumii

Show more

Sfârșitul lumii este pe cale să vină. Deja în această sâmbătă, conform „profeției” care s-a răspândit pe internet, ar fi rostită de fericita Matrona a Moscovei. Despre ce declarații sunt atribuite sfinților ortodocși în mod deosebit venerați și cum se leagă de fapt la aceasta în Biserică - în materialul RIA Novosti.

„Toți vor muri”?

Fraza replicată este următoarea: „Fără război, toată lumea va muri. Vor fi multe victime. Toți morții vor zace pe pământ. Seara, toți vor fi la pământ, iar dimineața vor învia. Și totul va intra în pământ”. Adevărat, nu este deloc clar din aceasta de ce următorul Armaghedon este programat pentru 19 august 2017. Unii comentatori de pe rețelele de socializare afirmă în general că Sfânta Matrona nu a spus niciodată așa ceva.

„Observ că astfel de rapoarte au apărut în mod regulat în ultimii 15-20 de ani, de obicei până în august, se pare din cauza absenței unor ocazii informaționale semnificative în vara fierbinte”, atrage atenția protopopul Maxim Kozlov, profesor la Academia Teologică din Moscova. .

Cu toate acestea, profețiile sfinților sunt foarte populare. Internetul este plin de numeroase filme, articole și citate cu titluri zgomotoase precum „Ce au prezis sfinții ortodocși pentru Rusia?” sau „Bătrânii despre Moscova – de ce trebuie să fugi din capitală”. Chiar și în unele biserici și mănăstiri ortodoxe poți găsi pliante cu citate „profetice”. Previziunile bătrânilor Athos, luate de nicăieri, sunt la o cerere specială, ale căror subiecte, în ceea ce privește amploarea acoperirii, nu sunt inferioare cercului de interese al folclorului „oameni de știință britanici”.

Marea majoritate a acestor „citate” sunt atribuite celor care au trăit în secolul XIX-XX. Probabil pentru mai multă persuasivitate.

Pr. Nikon de la Optina despre al treilea război mondial:

„Va veni vremea când se vor lupta și vor lupta și va începe un război mondial. Și în mijlocul lui vor spune: să ne alegem un singur rege pentru tot universul. Și ei vor! Antihrist va fi ales ca rege al lumii. și principalul „făcător de pace” de pe pământ. trebuie să fii atent! De îndată ce votează pentru unul în întreaga lume, să știi că acesta este deja el și că nu poți vota.”

Bătrânul Athos Stephen despre soarta Statelor Unite:

"America se va prăbuși în curând. Va dispărea îngrozitor, complet. Americanii vor fugi, încercând să se salveze în Rusia și Serbia. Așa va fi".

Mucenic Isaac al Optinei la sfârșitul lumii:

„Cu puțin timp înainte de domnia lui Antihrist, bisericile închise vor fi reparate și amenajate nu numai la exterior, ci și la interior. Cupolele atât ale bisericilor, cât și ale clopotnilor vor fi aurite, iar când cea principală va fi terminată, va veni vremea domnia lui Antihrist. Rugați-vă ca Domnul să prelungească acest timp pentru noi la fortificații: ne așteaptă un timp groaznic. Reparațiile templelor vor continua până la încoronarea lui Antihrist și vom avea o măreție fără precedent."

Cuviosul Anatoly de la Optinadespre China:

"Sfârșitul va fi prin China. Va fi o explozie neobișnuită și va apărea o minune a lui Dumnezeu. Și viața va fi complet diferită pe pământ, dar nu pentru foarte mult timp. Crucea lui Hristos va străluci peste întreaga lume. , pentru că Patria noastră va fi înălțată și va fi ca un far în întuneric pentru toți”.

Venerabilul Paisios Sfântul Munteandespre Uniunea Europeana:

„Europa va fi împărțită în două tabere - de Vest și de Est, dar nu va exista nicio prăbușire a Uniunii Europene. Uniunea estică va include aproape toate țările slave de est: Polonia, Cehia, Slovacia, Belarus, Lituania, Letonia, Estonia, Moldova, Ucraina, Ungaria, România.”

Sfântul Teofan al Poltaveidespre viitorul Rusiei:

"Monarhia, puterea autocratică vor fi restabilite în Rusia. Domnul a ales viitorul țar. El va fi un om cu o credință înflăcărată, o minte strălucitoare și o voință de fier. El va restabili în primul rând ordinea în Biserica Ortodoxă, înlăturând toți episcopii neadevărați, eretici și călduți. , cu puține excepții, aproape toți vor fi eliminați, iar episcopii noi, adevărați, de nezdruncinat le vor lua locul... Se va întâmpla ceva la care nimeni nu se așteaptă. Rusia va învia din morți, iar întreaga lume va fi surprinsă.”

Bătrânul Athos Vladislav (Shumov):

„În Rusia, comuniștii vor veni în continuare la putere”.

Sfântul Ignatie Brianchaninov:

„Nimeni nu va schimba predestinațiile providenței lui Dumnezeu pentru Rusia. Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe prevăd dezvoltarea civilă și puterea extraordinară a Rusiei”.

Sfântul Serafim de Sarov despre Antihrist:

„Antihristul se va naște în Rusia între Petersburg și Moscova în acel mare oraș, care, după unirea tuturor triburilor slave cu Rusia, va fi a doua capitală a regatului rus și se va numi „Moscova-Petrograd”, sau „Orașul Sfârșitului”, așa cum îl numește Domnul Duh Sfânt, de departe asigură totul... Înainte de apariția lui Antihrist trebuie să aibă loc al optulea Sinod Ecumenic al tuturor bisericilor”.

„Aș spune că circulația acestui gen de texte are loc mai ales printre oameni nebiserici, nefamiliarizați cu Sfânta Scriptură și cu tradiția înțelegerii ei bisericești. În acest sens, pentru ca noi toți să trăim mai liniștiți, și în acest special În zonă, educația religioasă este importantă, inclusiv prin lucruri numite plictisitor, dar utile precum bazele culturii ortodoxe”, atrage atenția protopopul Maxim Kozlov, profesor la

Atitudinea creștină față de astfel de „profeții”, își amintește profesorul, este cunoscută de mult.

„Resulta din cuvintele Mântuitorului că „nimeni nu știe ziua și ora celei de-a Doua Veniri (a lui Hristos), în afară de Tatăl nostru Ceresc.” Există anumite semne ale apropierii ultimelor timpuri - ele sunt descrise în Evanghelie și alte cărți ale Sfintei Scripturi, nu pot vorbi despre termene sau date, mai ales cu o acuratețe a zilei săptămânii”, explică părintele Maxim.

Sfinții părinți nu au avut de fapt astfel de predicții. Ca şi în textele cărţilor patristice.

„Conform principiului „a spus o femeie”, acum, cu internetul, orice informație care gâdilă nervii este răspândită foarte repede. Dacă ne întoarcem la publicații cu autoritate - biografiile acestor sfinți sau creațiile lor, atunci nu vom găsi astfel de texte. apoi subteranul, care nu are nicio autoritate în mediul bisericesc”, subliniază duhovnicul.

Revelația lui Ioan descrie evenimentele care vor preceda a doua apariție a lui Isus pe pământ, apariția lui Mesia și viața de după a doua venire. Descrierea evenimentelor dinaintea celei de-a doua veniri, și în special a diferitelor cataclisme, a condus la utilizarea modernă a cuvântului APOCALIPSA în sensul sfârșitului lumii.
Paternitatea, timpul și locul scrierii Apocalipsei.

În text, autorul se referă la sine ca Ioan. Există două versiuni de autor. Cele mai populare dintre ele (tradiționale) atribuie autoritatea Apocalipsei lui Ioan Teologul. În favoarea faptului că autorul a fost Ioan Teologul, vorbesc următoarele fapte:

De patru ori în text, autorul se identifică drept Ioan;
Din istoria apostolică se știe că Ioan Teologul a fost închis pe insula Patmos;
Asemănarea unor expresii caracteristice cu Evanghelia după Ioan.
Studiile patristice confirmă paternitatea lui Ioan Teologul.

Mulți cercetători moderni contestă însă versiunea tradițională, invocând următoarele argumente:

Diferența dintre limbajul și stilul Apocalipsei și limba și stilul Evangheliei scrise de Ioan Teologul;

Diferența dintre problemele Apocalipsei și

Diferența de limbă poate fi explicată prin faptul că, deși Ioan cunoștea limba greacă, dar, fiind în captivitate, departe de limba greacă vorbită vie, firesc, fiind evreu natural, a scris sub influența limbii ebraice. .

Trebuie spus că, respingând paternitatea tradițională, acești cercetători nu oferă nicio opinie alternativă motivată. Dificultatea constă în faptul că au existat mai mulți Ioan în mediul apostolic și care dintre ei a fost scrisă Apocalipsa nu este încă posibil. Menționarea de către însuși autor în text a faptului că a primit o viziune pe insula Patmos, autorul Apocalipsei este numit uneori Ioan din Patmos. Presbiterul roman Caius credea că Revelația a fost creată de ereticul Cerint.

În ceea ce privește data scrierii Apocalipsei lui Ioan Teologul, faptul că Papias din Hierapolis era familiarizat cu textul indică faptul că Apocalipsa a fost scrisă nu mai târziu de secolul al II-lea. Majoritatea cercetătorilor moderni consideră că timpul scrierii este de 81 - 96 de ani. Apocalipsa 11 vorbește despre o „dimensiune” a templului. Acest fapt îi conduce pe cercetători la o datare anterioară - 60 de ani. Cu toate acestea, majoritatea cred că aceste rânduri nu sunt faptice, ci de natură simbolică și atribuie scrierea sfârșitului domniei lui Domițian (81 - 96 de ani). Această versiune este susținută de faptul că Apocalipsa a venit la autor pe insula Patmos și acolo Domițian a exilat oameni care i-au fost dezamăgiți. Mai mult, sfârșitul domniei lui Domițian este caracterizat ca o perioadă dificilă de persecuție a creștinilor, cel mai probabil într-un asemenea mediu a fost scrisă Apocalipsa. Însuși Sfântul Ioan indică scopul scrierii Apocalipsei - „a arăta ceea ce trebuie să fie în curând”. Autorul arată și prezice triumful Bisericii și al Credinței. În vremea durerii și a încercărilor grele a fost nevoie de o astfel de lucrare ca sprijin și mângâiere în lupta pentru adevărul credinței creștine.

Când și cum a intrat Apocalipsa lui Ioan Teologul în canonul Noului Testament?

După cum am spus mai devreme, prima mențiune a Apocalipsei lui Ioan Teologul cade în secolul al II-lea. Apocalipsa este menționată în lucrările lui Tertulian, Irineu, Eusebiu, Clement din Alexandria și alții.Cu toate acestea, textul Apocalipsei a rămas necanonizat multă vreme. Chiril al Ierusalimului și Sfântul Grigorie Teologul s-au opus canonizării Apocalipsei lui Ioan. Canonul Bibliei, aprobat de Sinodul de la Laodiceea în 364, nu includea Apocalipsa. Abia la sfârșitul secolului al IV-lea, datorită autorității opiniei lui Atanasie cel Mare, care a insistat asupra canonizării Apocalipsei lui Ioan, Apocalipsa a intrat în canonul Noului Testament prin decizia Sinodului de la Hipona din 383. Această decizie a fost confirmată și consacrată la Sinodul de la Cartagina din 419.

Cea mai veche versiune a manuscrisului Apocalipsei lui Ioan datează de la mijlocul secolului al treilea. Acesta este așa-numitul al treilea papirus Chester Beatty sau papirus P47. al treilea papirus Chester Beatty conține 10 din cele 32 de foi ale Apocalipsei lui Ioan.

Textul Apocalipsei lui Ioan Teologul este cuprins și în Codex Sinaiticus. În total, aproximativ 300 de manuscrise ale Apocalipsei sunt cunoscute astăzi. Nu toate conțin versiunea completă a Apocalipsei. Apocalipsa este cartea cel mai puțin documentată din Vechiul Testament.

Cum este folosită Apocalipsa lui Ioan Evanghelistul în Serviciile Divine?

Datorită faptului că Apocalipsa lui Ioan a fost inclusă relativ târziu în canon, practic nu a fost folosită în slujbele divine ale Bisericii Răsăritene. Acesta este unul dintre motivele numărului mic de manuscrise ale Apocalipsei menționate mai devreme în articol.

Conform Regulii Ierusalimului (Typicon), care stabilește ordinea Ortodox slujbe divine, citirea Apocalipsei este prescrisă la „lecturile mari” de la privegherile toată noaptea. V catolicism Apocalipsa se citește în perioada Paștelui la liturghiile duminicale. Cântece din revelație sunt incluse și în „Liturghia Orelor”

Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în viața reală, Apocalipsa aproape niciodată nefolosit la slujbele de cult.
Apocalipsa lui Ioan Evanghelistul - interpretare

În textul Apocalipsei, Ioan Teologul descrie revelația pe care a primit-o în viziuni. Viziunile descriu nașterea lui Antihrist, a doua venire a lui Hristos, sfârșitul lumii și Judecata de Apoi. Partea figurativă a textului este bogată și variată. Imaginile Apocalipsei au devenit foarte populare în cultura mondială. În Apocalipsa lui Ioan Teologul este menționat numărul fiarei – 666. Multe imagini au fost împrumutate de autor din profețiile Vechiului Testament. Astfel, autorul subliniază continuitatea Vechiului și Noului Testament. Apocalipsa se încheie cu o profeție despre victoria lui Dumnezeu asupra Diavolului.

Apocalipsa lui Ioan Teologul a dat naștere unui număr imens de puncte de vedere și încercări de interpretare și explicație. Deci, de exemplu, există o încercare de a explica Revelația din punctul de vedere al astronomiei în cartea lui N.A. Morozov „Revelația în furtună și furtună”. Încercările de a interpreta Apocalipsa se înmulțesc în vremuri teribile pentru omenire - în vremuri de răsturnări, dezastre și războaie.

Natura misterioasă a Apocalipsei lui Ioan Teologul, pe de o parte, complică înțelegerea și interpretarea ei și, pe de altă parte, atrage mințile iscoditoare care încearcă să descifreze viziunile misterioase.

Viziunea 1 (Capitolul 1). Fiul Omului cu șapte stele în mâini, care este în mijlocul celor șapte sfeșnice.

Interpretare. Glasul tare de trâmbiță pe care Ioan a auzit-o aparținea Fiului lui Dumnezeu. El se numește în greacă Alpha și Omega. Această numire subliniază că Fiul, ca și Tatăl, conține tot ceea ce există. El a stat în mijlocul celor șapte sfeșnice, care personificau cele șapte biserici. Revelația lui Ioan Teologul este dată celor șapte biserici care constituiau la acea vreme Mitropolia Efeseană. Numărul șapte în acele vremuri avea o semnificație mistică specială, adică completitudine. Astfel, se poate spune că Revelația a fost dată tuturor Bisericilor.

Fiul Omului era îmbrăcat într-o pelerină și încins cu o centură de aur. Podir simbolizează demnitatea mare preot, iar centura de aur - regală. Părul său alb personifică înțelepciunea și bătrânețea, indicând astfel unitatea sa cu Dumnezeu Tatăl. Flacăra de foc din ochi spune că nimic nu este ascuns privirii Lui. Picioarele Lui de la Chalcolivan sunt arătate la unirea în El a omului cu divinul. Halkolivan este un aliaj în care khalk (probabil cuprul) marchează principiul uman, iar Libanul - divinul.

Fiul Omului ținea în mâini șapte stele. Cele șapte stele simbolizau cei șapte episcopi ai celor șapte biserici care constituiau la acea vreme Mitropolia Efesului. Viziunea înseamnă că Isus ține în mâinile sale Biserica și păstorii. Hristos apare ca Rege, Preot și Judecător – așa cum va fi la a Doua Sa Venire.

Fiul Omului, care s-a arătat, îi poruncește lui Ioan să scrie tot ce apare în vedenii, așa cum trebuie să fie.

Apariția Fiului Omului la Ioan

Viziunea 2(Capitolele 4 - 5). Înălțarea lui Ioan pe tronul ceresc. Viziunea Celui așezat pe tron, înconjurat de 24 de bătrâni și 4 animale.

Interpretare. Intrând pe ușa cerului, Ioan îl vede pe Dumnezeu Tatăl pe tron. Aspectul său este ca pietrele prețioase - verde (personificarea vieții), galben-roșu (personificarea purității și sfințeniei, precum și mânia lui Dumnezeu față de păcătoși). Combinația de culori indică faptul că Dumnezeu pedepsește pe păcătoși, dar iartă și dă viață celui care se pocăiește. Combinația acestor culori prezice Judecata de Apoi ca distrugere și reînnoire.

24 de bătrâni în haine albe și coroane de aur sunt reprezentanți ai umanității care i-au plăcut Domnului. Probabil că aceștia sunt 12 reprezentanți ai istoriei Vechiului Testament și 12 apostoli ai lui Hristos. Culoarea albă a hainelor reprezintă puritatea și inocența. Coroanele de aur simbolizează victoria asupra demonilor.

În jurul tronului ard „șapte sfeșnice”. Aceștia sunt cei șapte îngeri sau cele șapte daruri ale Duhului Sfânt. Marea din fața tronului - liniștită și curată - simbolizează sufletele celor drepți, care trăiesc prin darurile harului lui Dumnezeu.

Cele patru animale reprezintă cele patru elemente asupra cărora Domnul stăpânește - pământul, cerul, marea și lumea interlopă. Potrivit unei alte versiuni, acestea sunt forțe angelice.

Viziunea 3(Capitolele 6 - 7). Deschiderea celor șapte peceți din cartea pecetluită de către Mielul care a fost înjunghiat.

Interpretare: Domnul, așezat pe tron, ținea în mână o Carte pecetluită cu șapte peceți. Această carte simbolizează înțelepciunea lui Dumnezeu și providența lui Dumnezeu. Sigiliile reprezintă imposibilitatea unei persoane de a înțelege toate planurile Domnului. Potrivit unei alte înțelegeri, Cartea este o profeție care s-a împlinit parțial în Evanghelie, iar restul se va împlini în zilele din urmă.

Unul dintre Îngeri cheamă pe cineva să deschidă cartea, îndepărtând sigiliile. Totuși, nu există nimeni vrednic „nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ” care să poată sparge pecețile. Unul dintre bătrâni a spus că „Leul tribului lui Iuda, rădăcina lui David,... poate deschide această carte și poate rupe cele șapte sigilii ale ei”. Aceste rânduri sunt despre Isus, care a apărut sub forma unui miel cu șapte coarne și ochi. Numai el, care s-a jertfit pentru omenire, era vrednic să cunoască înțelepciunea lui Dumnezeu. Cei șapte ochi simbolizează cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu, precum și atotștiința lui Dumnezeu. Mielul a stat lângă Dumnezeu, acolo unde ar fi trebuit să stea un fiu al lui Dumnezeu.

Când mielul a luat cartea, 24 de bătrâni în haine albe și 4 animale au cântat un cântec nemaiauzit până atunci în care au glorificat venirea noii Împărății a Fiului lui Dumnezeu, în care El a domnit ca Dumnezeu-om.

Să vorbim acum despre cele șapte peceți și despre semnificația lor.

Îndepărtarea primului sigiliu. Prima focă este un cal alb cu un călăreț victorios ținând un arc. Calul alb simbolizează activitatea sfinților apostoli, care și-au trimis forțele (arcul) împotriva demonilor sub formă de predici evanghelice.
Îndepărtarea celui de-al doilea sigiliu. Al doilea sigiliu este un cal roșu cu un călăreț care a luat pacea de pe pământ. Acest sigiliu reprezintă răzvrătirea necredincioșilor împotriva credincioșilor.
Îndepărtarea celui de-al treilea sigiliu. Al treilea sigiliu este un cal negru cu un călăreț. Aceasta este personificarea credinței nesigure și a respingerii lui Hristos. Potrivit unei alte versiuni, calul negru simbolizează foamea.
Deschiderea celui de-al patrulea sigiliu. Al patrulea sigiliu este un cal palid cu un călăreț numit „moarte”. Sigiliul personifică manifestarea mâniei lui Dumnezeu, inclusiv prezicerea dezastrelor viitoare.

Călăreți care au apărut după deschiderea pecetelor

Îndepărtarea celui de-al cincilea sigiliu. A cincea pecete – cei uciși pentru Cuvântul lui Dumnezeu îmbrăcați haine albe. Sufletele celor drepți afectați se află sub altarul Templului Ceresc. Rugăciunea celor drepți sună ca un vestitor al răzbunării pentru păcatele tuturor. Veșmintele albe purtate de drepți simbolizează virtutea și puritatea credinței.
Ruperea celui de-al șaselea sigiliu. Al șaselea sigiliu este ziua mâniei, a dezastrelor naturale și a ororilor înainte de sfârșitul lumii.
Îndepărtarea celui de-al șaptelea sigiliu. După deschiderea celui de-al șaptelea pecete, în cer a domnit o liniște deplină timp de o jumătate de oră.

Viziunea 4(Capitolele 8 - 11). Șapte îngeri cu șapte trâmbițe.

Interpretare. După deschiderea celui de-al șaptelea sigiliu, în cer a domnit liniștea, care era liniștea dinaintea furtunii. Curând, șapte îngeri au apărut cu șapte trâmbițe. Acești îngeri sunt pedepsitorii rasei umane. Îngerii au sunat din trâmbițe și au dezlănțuit cele șapte mari plăgi asupra omenirii.

Primul înger - grindina cu foc cade pe Pământ, în urma căruia o treime din copaci dispar, toată iarba arde, inclusiv toată pâinea.
Al doilea înger, un munte care ardea cu foc, a fost aruncat în mare; ca urmare a acestui dezastru, o treime din mare s-a transformat în sânge, o treime din corăbii și o treime din creaturile mării au pierit.
Al treilea înger este căderea unei stele din cer. O treime din râuri și surse de apă sunt otrăvite și mulți vor muri bând această apă.
Al patrulea înger - a treia parte a soarelui, a lunii și a stelelor s-a stins (eclipsat). Ziua a fost redusă cu o treime, ceea ce a dus la scăderea recoltei și la foamete.
Al cincilea înger este căderea unei stele din cer și apariția lăcustelor. Timp de cinci luni, lăcustele i-au chinuit pe oameni care nu aveau pecetea lui Dumnezeu. Această lăcustă arată ca un bărbat, are păr de femeie și dinți de leu. Conform multor interpretări ale Apocalipsei lui Ioan, această lăcustă simbolizează păcătoșenia patimilor umane.
Al șaselea înger este apariția a patru îngeri conectați la râul Eufrat. Îngerii extermină o treime din oameni. După aceea, apare o armată de cavalerie, ai cărei cai au capete de leu și cozi de șerpi. Patru îngeri - demoni vicleni.
Al șaptelea înger, cel mai probabil Hristos însuși, coboară din cer pe pământ. Un curcubeu este deasupra capului lui, iar în mâinile lui este o carte deschisă, care a fost sigilată recent cu șapte peceți. Îngerul are un picior pe pământ, celălalt pe mare. Îngerul vorbește despre sfârșitul timpului și despre domnia veșniciei.

Și am văzut șapte îngeri stând înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe.

Viziunea 5(Capitolul 12). Șarpele roșu o urmărește pe femeia îmbrăcată în soare. Război între Mihai și fiara din rai.

Interpretare. Sub soția îmbrăcată în soare, unii interpreti ai Apocalipsei lui Ioan Teologul înțeleg Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dar cei mai mulți văd în această imagine Biserica, îmbrăcată în strălucirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Luna de sub picioarele soției este un simbol al constanței. Coroana de douăsprezece stele de pe capul soției este un semn că ea a fost adunată inițial din cele 12 seminții ale lui Israel și, ulterior, condusă de 12 apostoli. Soția se confruntă cu dureri de naștere – adică acele dificultăți în a afirma voia lui Dumnezeu.

Apare un mare șarpe roșu cu șapte capete și zece coarne. Acesta este diavolul însuși. Șapte capete înseamnă o mare ferocitate, zece coarne înseamnă mânie îndreptată împotriva celor 10 porunci, iar roșu înseamnă sete de sânge. Coroana de pe fiecare dintre capete indică faptul că înaintea noastră se află conducătorul regatului întunecat. Potrivit unor interpretări ale Apocalipsei, cele șapte coroane simbolizează pe cei șapte conducători care s-au răzvrătit împotriva Bisericii. Coada șarpelui a măturat o treime din toate stelele de pe cer - adică i-a condus pe păcătoși la o cădere spirituală.

Șarpele roșu o urmărește pe femeia îmbrăcată în soare.

Șarpele vrea să fure copilul care urmează să i se nască soției sale. O soție naște un fiu, așa cum Biserica îl naște zilnic pe Hristos pentru credincioși. Copilul merge la cer la Dumnezeu, iar soția fuge în pustie. În această profeție, mulți văd o descriere a fuga creștinilor din Ierusalim asediat de romani în deșertul Iordanian.

Ceea ce urmează este o descriere a bătăliei dintre Mihail și îngerii lui și șarpe. Sub imaginea acestei bătălii, mulți văd confruntarea dintre creștinism și păgânism. Șarpele a fost învins, dar nu a fost distrus. A rămas la pământ și și-a urmărit soția. Femeii i s-au dat două aripi - Vechiul și Noul Testament, cu ajutorul cărora este transferată în deșert, probabil, aici se înțelege deșertul spiritului. Șarpele scoate un râu din gura lui, dorind să-și înece soția. Dar pământul s-a deschis și a înghițit râul. Râul simbolizează aici ispitele cărora credinciosul trebuie să le reziste. Potrivit unei alte versiuni, acestea sunt persecuții teribile ale bisericii creștine, caracteristice timpului scrierii Apocalipsei lui Ioan Teologul.

Înfuriat, șarpele și-a dezlănțuit furia asupra semințelor soției. Acesta este un simbol al luptei nesfârșite a creștinismului cu păcătoșenia.

Viziunea 6(Capitolul 13). O fiară cu șapte capete și zece coarne iese din mare. Aspectul unei fiare cu coarne de miel. Numărul fiarei.

Interpretare. Fiara care iese din mare este Antihrist care iese din marea vieții. De aici rezultă că Antihrist este un produs al neamului omenesc, el este un om. Prin urmare, nu trebuie să confundați diavolul și Antihrist, acestea sunt concepte diferite. Antihrist, ca și diavolul, are șapte capete. Zece capete cu coroane indică faptul că Antihrist va avea putere pe pământ, pe care o va primi cu ajutorul diavolului. Omenirea va încerca să se ridice împotriva lui Antihrist, dar apoi el va domni peste lume. Puterea lui Antihrist va dura 42 de luni.

O altă fiară descrisă în Apocalipsa lui Ioan Teologul este o fiară cu coarne de miel. Aceasta este o reprezentare simbolică a activității profetice false. Această fiară iese de pe pământ. Bestia va arăta omenirii miracole false, folosind înșelăciune.

O fiară cu șapte capete și zece coarne și o fiară cu coarne de miel.

Toți cei care se închină lui Antihrist vor avea numele lui Antihrist scris pe față sau pe mâna dreaptă. Numele lui Antihrist și „numărul numelui său” provoacă multe controverse și interpretări. Numărul său este 666. Numele său este necunoscut, dar în diferite epoci interpreții i-au atribuit numele diferitelor figuri istorice, încercând să lege numele și numărul fiarei.

Viziunea 7(Capitolul 14). Apariția Mielului pe muntele Sionului. Apariția îngerilor.

Interpretare. După o viziune a domniei lui Antihrist pe pământ, Ioan își ridică ochii la cer și vede un miel stând pe Muntele Sinai înconjurat de 144.000 de aleși ai lui Dumnezeu din toate neamurile. Numele lui Dumnezeu este scris pe chipul lor. Lor li se alătură o mulțime de oameni care cântă la harpă „un cântec nou” despre răscumpărare și reînnoire.

În continuare, Ioan vede Trei îngeri plutind pe cer. Primul înger a proclamat oamenilor „Evanghelia veșnică”, al doilea anunță căderea Babilonului (acesta este un simbol al împărăției păcatului), al treilea îi amenință cu chinul veșnic pe cei care slujesc lui Antihrist.

Privind spre cer, Ioan îl vede pe Fiul lui Dumnezeu într-o coroană de aur și cu o secera în mână. Îngerii anunță începutul recoltei. Fiul lui Dumnezeu aruncă secera pe pământ și începe secerișul - simbolizează și sfârșitul lumii. Un înger culege struguri. Prin ciorchini de struguri se intelege cei mai periculosi dusmani ai Bisericii. Vinul curgea din struguri și râurile de struguri ajungeau la căpăstrui calului.

Recolta

Viziunea 8 ( Capitolele 15 - 19). Șapte boluri de mânie.

Interpretare. După seceriș, Ioan în Apocalipsa descrie o viziune a unei mări de sticlă amestecată cu foc. Marea de sticlă reprezintă sufletele curate ale celor care au supraviețuit recoltei. Focul poate fi înțeles ca harul Duhului dătător de viață. Ioan aude „cântarea lui Moise” și „cântarea Mielului”.

După aceea, porțile templului ceresc s-au deschis și șapte îngeri în haine albe au ieșit și au primit de la 4 animale șapte boluri de aur pline cu mânia Domnului. Îngerii sunt instruiți de către Dumnezeu să toarne cele șapte vase înainte de judecata finală asupra celor vii și morților.

Cele șapte boluri ale mâniei amintesc de Ciumele Egiptului, care au fost un prototip al masacrului falsului regat creștin.

Primul înger a turnat cupa - și a început o epidemie de răni dezgustătoare.
Al doilea înger a turnat paharul în mare, iar apa a devenit ca sângele unui mort. Fiecare ființă vie din mare a murit.
Al treilea înger a turnat paharul în râuri și izvoare de apă - și toată apa s-a transformat în sânge.
Al patrulea înger a turnat o ceașcă asupra soarelui - și soarele a ars oamenii. Sub această căldură solară, interpreții Apocalipsei lui Ioan Teologul înțeleg căldura ispitelor și a ispitelor.
Al cincilea înger a turnat un pahar pe tronul fiarei - și împărăția lui s-a întunecat. Adepții lui Antihrist și-au mușcat limba în suferință, dar nu s-au pocăit.
Al șaselea înger a turnat vasul în Eufrat și apa s-a uscat în râu. Râul Eufrat a fost întotdeauna apărarea naturală a Imperiului Roman de atacurile popoarelor din Orient. Uscarea Eufratului simbolizează apariția unei căi pentru soldații Domnului.
Odată cu revărsarea ultimei cupe, tărâmul fiarei va fi în sfârșit lovit. Ioan descrie căderea Babilonului, Marea Curvă

Îngerii vărsă cele șapte vase ale mâniei Domnului

Viziunea 9. Judecata de Apoi (Capitolul 20)

În acest capitol, Ioan descrie viziuni legate de istoria Bisericii. El vorbește despre învierea generală și despre teribila judecată.

Viziunea 10(Capitolele 21-22). Noul Ierusalim.

Lui Ioan i s-a arătat măreția noului Ierusalim - Împărăția lui Hristos, care va domni după victoria asupra diavolului. În noul regat nu va exista mare - pentru că marea este un simbol al impermanenței. În lumea nouă nu va mai fi foame, nici boală, nici lacrimi.

Doar cei care vor câștiga în confruntarea cu demonii vor intra în noua Împărăție, alții vor fi condamnați la chinurile veșnice.

Biserica a apărut înaintea lui Ioan sub forma unui oraș frumos coborât din cerurile Ierusalimului. Nu există un templu vizibil în oraș, deoarece orașul în sine este un templu. Orașul ceresc nu are nevoie de consacrare și pentru că Dumnezeu trăiește în ea.

și mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul sfânt, care a coborât din cer de la Dumnezeu.

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este concluzia logică a ciclului Noului Testament. Din cărțile istorice ale Noului Testament, credincioșii pot afla despre întemeierea și dezvoltarea Bisericii. Din cărțile pozitive ale legii - un ghid pentru viața în Hristos. Apocalipsa profetizează despre viitorul Bisericii și al lumii.

Apocalipsa(sau în greacă - Apocalipsa) a Sfântului Ioan Teologul este singura carte profetică a Noului Testament. Ea prezice soarta viitoare a omenirii, sfârșitul lumii și începutul vieții veșnice și, prin urmare, în mod firesc, este plasată la sfârșitul Sfintei Scripturi.
Apocalipsa- cartea este misterioasă și greu de înțeles, dar, în același timp, natura misterioasă a acestei cărți este cea care atrage atât privirile creștinilor credincioși, cât și ale gânditorilor pur și simplu iscoditori care încearcă să dezlege sensul și sensul viziunilor descrise în aceasta. Există un număr enorm de cărți despre Apocalipsă, printre care sunt multe lucrări cu tot felul de prostii, acest lucru se aplică mai ales literaturii sectare moderne.

În ciuda dificultății de a înțelege această carte, părinții și învățătorii Bisericii, luminați spiritual, au tratat-o ​​întotdeauna cu mare evlavie ca pe o carte inspirată de Dumnezeu. Astfel, Sfântul Dionisie al Alexandriei scrie: „Întunericul acestei cărți nu împiedică să fie surprins de ea. Și dacă nu înțeleg totul în ea, atunci doar din cauza incapacității mele. Nu pot fi un judecător al adevărurilor conținute în ea și să le măsurez după sărăcia minții mele; călăuzite mai mult de credință decât de rațiune, le găsesc doar dincolo de înțelegerea mea.” Fericitul Ieronim vorbește despre Apocalipsă în același mod: „Sunt în ea atâtea secrete câte cuvinte. Dar ce spun? Orice laudă pentru această carte va fi sub demnitatea ei.

În timpul slujbei, Apocalipsa nu se citește pentru că în vechime citirea Sfintelor Scripturi în timpul slujbei era întotdeauna însoțită de o explicație a acesteia, iar Apocalipsa este foarte greu de explicat.
Autor de carte.

Autorul apocalipsei se numește Ioan (Ot. 1:1, 4 și 9; 22:8).După părerea comună a sfinților părinți ai Bisericii, acesta a fost Apostolul Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, care a primit numele distinctiv „Teolog” pentru înălțimea învățăturii sale despre Dumnezeu Cuvântul.” Paternitatea lui este confirmată atât de datele din Apocalipsa însăși, cât și de multe alte semne interne și externe. Condeiul inspirat al Apostolului Ioan Teologul include și Evanghelia și trei epistole. Autorul Apocalipsei spune că se afla pe insula Patmos „pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 1:9). Din istoria bisericii se știe că dintre apostoli, doar Sfântul Ioan Teologul a fost închis pe această insulă.

Dovada dreptului de autor al Apocalipsei ap. Ioan Teologul este slujit de asemănarea acestei cărți cu Evanghelia și epistolele sale, nu numai în spirit, ci și în stil și, mai ales, în unele expresii caracteristice. Deci, de exemplu, predicarea apostolică este numită aici „mărturie” (Apoc. 1:2, 9; 20:4; vezi: Ioan 1:7; 3:11; 21:24; 1 Ioan 5:9-11) . Domnul Isus Hristos este numit „Cuvântul” (Apocalipsa 19:13; vezi: Ioan 1:1, 14 și 1 Ioan 1:1) și „Mielul” (Apocalipsa 5:6 și 17:14; vezi: Ioan 1:36). Cuvintele profetice ale lui Zaharia: „și se vor uita la cel pe care l-au străpuns” (12:10), atât în ​​Evanghelie, cât și în Apocalipsă, sunt date în același mod conform traducerii grecești a „Șaptezeci de interpreti” (Apoc. 1:7 și Ioan 19:37). Unele diferențe între limbajul Apocalipsei și alte cărți ale Apostolului Ioan sunt explicate atât prin diferența de conținut, cât și prin împrejurările originii scrierilor Sfântului Apostol. Sfântul Ioan, evreu prin naștere, deși cunoștea limba greacă, dar fiind închis departe de limba greacă colocvială vie, a lăsat în mod firesc pecetea influenței limbii sale natale asupra Apocalipsei. Pentru un cititor fără prejudecăți al Apocalipsei, este evident că tot conținutul ei poartă pecetea marelui spirit al Apostolului iubirii și contemplației.

Toate mărturiile antice și patristice de mai târziu îl recunosc pe Sfântul Ioan Teologul drept autorul Apocalipsei. Ucenicul său Sfântul Papias din Hieropolis îl numește pe scriitorul Apocalipsei „bătrânul Ioan”, așa cum se numește însuși apostolul în epistolele sale (2 Ioan 1:1 și 3 Ioan 1:1). De asemenea, importantă este și mărturia Sfântului Iustin Mucenic, care a trăit la Efes încă înainte de convertirea sa la creștinism, unde Apostolul Ioan a trăit mult timp înaintea lui. Mulți sfinți părinți ai secolelor al II-lea și al III-lea citează pasaje din Apocalipsă ca dintr-o carte de inspirație divină scrisă de Sfântul Ioan Teologul. Unul dintre ei a fost Sfântul Hippolit, Papa al Romei, care a scris o apologie pentru Apocalipsă, un discipol al lui Irineu de Lyon. Clement al Alexandriei, Tertulian și Origen îl recunosc și pe Sfântul Apostol Ioan ca autor al Apocalipsei. Părinții de mai târziu ai Bisericii sunt la fel de convinși de aceasta: Sfântul Efrem Sirul, Epifanie, Vasile cel Mare, Ilar, Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Didimos, Ambrozie din Milano, Fericitul Augustin și Fericitul Ieronim. Canonul 33 al Sinodului Cartaginez, prin atribuirea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, o plasează printre alte cărți canonice ale Sfintei Scripturi. Deosebit de valoroasă este mărturia Sfântului Irineu de Lyon cu privire la paternitatea Apocalipsei către Sfântul Ioan Teologul, întrucât Sfântul Irineu a fost ucenic al Sfântului Policarp din Smirna, care la rândul său a fost elev al Sfântului Ioan Teologul. , conducând Biserica Smirna sub îndrumarea sa apostolică.
Timpul, locul și scopul scrierii Apocalipsei.

O tradiție străveche datează scrierea Apocalipsei la sfârșitul secolului I. Astfel, de exemplu, Sfântul Irineu scrie: „Apocalipsa a apărut cu puțin timp înainte de aceasta și aproape în vremea noastră, la sfârșitul domniei lui Domițian”. Istoricul Eusebiu (începutul secolului al IV-lea relatează că scriitorii păgâni contemporani menționează exilul apostolului Ioan la Patmos pentru a fi martor la Cuvântul divin, referindu-se la acest eveniment la anul al 15-lea al domniei lui Domițian. (a domnit în 81-96 de ani). după Crăciunul lui Hristos).

Astfel, Apocalipsa a fost scrisă la sfârșitul secolului I, când fiecare dintre cele șapte biserici din Asia Mică, cărora se adresează Sfântul Ioan, avea deja propria sa istorie și, într-un fel sau altul, direcția vieții religioase. Creștinismul cu ei nu se mai afla în prima etapă de puritate și adevăr, iar creștinismul fals încerca deja să concureze cu cel adevărat. Evident, activitatea apostolului Pavel, care a predicat multă vreme la Efes, era o chestiune din trecutul îndepărtat.

Scriitorii bisericești din primele 3 secole sunt, de asemenea, de acord în a indica locul unde a fost scrisă Apocalipsa, pe care o recunosc ca fiind insula Patmos, menționată de însuși Apostol, ca fiind locul unde a primit revelații (Ot. 1:9). Patmos este situat în Marea Egee, la sud de orașul Efes și a fost un loc de exil în vremuri străvechi.

În primele rânduri ale Apocalipsei, Sfântul Ioan indică scopul scrierii unei revelații: să prezică soarta Bisericii lui Hristos și a întregii lumi. Misiunea Bisericii lui Hristos a fost de a reînvia lumea prin predicare creștină, de a insufla în sufletele oamenilor adevărata credință în Dumnezeu, de a-i învăța să trăiască drept, de a le arăta calea către Împărăția Cerurilor. Dar nu toți oamenii au acceptat favorabil predicarea creștină. Deja în primele zile de după Rusalii, Biserica s-a confruntat cu ostilitatea și rezistența conștientă față de creștinism - mai întâi din partea preoților și cărturarilor evrei, apoi a evreilor și păgânilor necredincioși.

Deja în primul an de creștinism a început o persecuție sângeroasă a propovăduitorilor Evangheliei. Treptat, aceste persecuții au început să capete o formă organizată și sistematică. Ierusalimul a fost primul centru de luptă împotriva creștinismului. Începând de la mijlocul secolului I, Roma, condusă de împăratul Nero (a domnit la 54-68 de ani după nașterea lui Hristos), s-a alăturat tabărei ostile. Persecuția a început la Roma, unde mulți creștini și-au vărsat sângele, inclusiv supremii apostoli Petru și Pavel. De la sfârșitul secolului I, persecuția creștinilor a devenit mai intensă. Împăratul Domițian ordonă persecutarea sistematică a creștinilor, mai întâi în Asia Mică, apoi în alte părți ale Imperiului Roman. Apostolul Ioan Teologul, chemat la Roma și aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, a rămas nevătămat. Domițian îl exilează pe Apostolul Ioan în insula Patmos, unde apostolul primește o revelație despre soarta Bisericii și a lumii întregi. Cu scurte pauze, persecuția sângeroasă a Bisericii continuă până în anul 313, când împăratul Constantin emite Edictul de la Milano privind libertatea de religie.

Având în vedere persecuția de început, Apostolul Ioan scrie Apocalipsa creștinilor pentru a-i consola, instrui și întări. El dezvăluie intențiile secrete ale dușmanilor Bisericii, pe care îi personifică în fiara care a ieșit din mare (ca reprezentant al unei puteri seculare ostile) și în fiara care a ieșit de pe pământ - un profet mincinos, ca un reprezentant al unei puteri pseudo-religioase ostile. De asemenea, descoperă principalul lider al luptei împotriva Bisericii - diavolul, acest dragon străvechi, care grupează forțele ateiste ale omenirii și le îndreaptă împotriva Bisericii. Dar suferințele credincioșilor nu sunt în zadar: prin credincioșia față de Hristos și răbdare, ei primesc o răsplată binemeritată în Rai. La timpul hotărât de Dumnezeu, forțele ostile Bisericii vor fi judecate și pedepsite. După Judecata de Apoi și pedeapsa celor răi va începe viața veșnică binecuvântată.

Scopul scrierii Apocalipsei este acela de a prezenta lupta viitoare a Bisericii cu forțele răului; arată metodele prin care diavolul, cu ajutorul slujitorilor săi, luptă împotriva binelui și adevărului; oferiți îndrumări credincioșilor despre cum să depășească ispitele; înfățișează moartea dușmanilor Bisericii și victoria finală a lui Hristos asupra răului.
Conținutul, planul și simbolismul Apocalipsei

Apocalipsa a atras mereu atenția creștinilor, mai ales într-o perioadă în care diverse dezastre și ispite au început să excite cu mai multă forță viața socială și bisericească. Între timp, imaginile și misterul acestei cărți o fac foarte dificil de înțeles și, prin urmare, pentru interpreții neglijenți există întotdeauna riscul de a trece dincolo de granițele adevărului la speranțe și credințe irealizabile. Astfel, de exemplu, o înțelegere literală a imaginilor acestei cărți a dat naștere și continuă să dea naștere unei învățături false despre așa-numitul „chiliasm” – împărăția de o mie de ani a lui Hristos pe pământ. Ororile persecuției trăite de creștini în primul secol și interpretate în lumina Apocalipsei au dat unele motive să credem că „vremurile de sfârșit” au venit și a doua venire a lui Hristos era aproape. Această viziune există încă din primul secol.

În ultimele 20 de secole, au apărut multe interpretări ale Apocalipsei de cea mai diversă natură. Toți acești interpreți pot fi împărțiți în patru categorii. Unii dintre ei atribuie viziunile și simbolurile Apocalipsei „timilor de sfârșit” - sfârșitul lumii, apariția Antihristului și a Doua Venire a lui Hristos. Alții dau Apocalipsei o semnificație pur istorică și își limitează viziunea la evenimentele istorice din secolul I: persecuția creștinilor de către împărații păgâni. Alții încearcă să găsească realizarea de predicții apocaliptice în evenimentele istorice ale timpului lor. În opinia lor, de exemplu, Papa Romei este Antihrist și toate dezastrele apocaliptice sunt proclamate, de fapt, pentru Biserica Romană și așa mai departe. În al patrulea rând, în cele din urmă, ei văd în Apocalipsă doar o alegorie, crezând că viziunile descrise în ea au nu atât un înțeles profetic, cât și moral. După cum vom vedea mai jos, aceste puncte de vedere asupra Apocalipsei nu se exclud, ci se completează reciproc.

Apocalipsa poate fi înțeleasă corect doar în contextul întregii Scripturi. O caracteristică a multor viziuni profetice, atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament, este principiul combinării mai multor evenimente istorice într-o singură viziune. Cu alte cuvinte, evenimentele înrudite spiritual, separate între ele de multe secole și chiar milenii, se contopesc într-o singură imagine profetică care combină evenimentele din diferite epoci istorice.

Un exemplu de astfel de sinteză a evenimentelor este conversația profetică a Mântuitorului despre sfârșitul lumii. În ea, Domnul vorbește simultan despre distrugerea Ierusalimului, care a avut loc la 35 de ani după răstignirea Sa, și despre timpul dinaintea celei de-a doua Sa venire. (Mat. 24 cap.; Marcu. 13 cap.; Luca. 21 cap. Motivul unei astfel de combinații de evenimente este că primul ilustrează și explică pe al doilea.

Adesea, predicțiile Vechiului Testament vorbesc simultan despre o schimbare benefică în societatea umană în timpul Noului Testament și despre o nouă viață în Împărăția Cerurilor. În acest caz, primul servește drept început al celui de-al doilea (Isaia 4:2-6; Isaia 11:1-10; Isaia 26, 60 și 65 cap.; Ier. (Ieremia) 23: 5-6; Ier. 33:6-11; Habacuc 2:14; Ţef. (Ţefania) 3:9-20). Profețiile Vechiului Testament despre distrugerea Babilonului caldeean vorbesc în același timp despre distrugerea împărăției lui Antihrist (Is. 13-14 și 21 cap.; Ier. 50-51 cap.). Există multe exemple similare de îmbinare a evenimentelor într-o singură predicție. Această metodă de combinare a evenimentelor pe baza unității lor interioare este folosită pentru a-l ajuta pe credincios să înțeleagă esența evenimentelor pe baza a ceea ce știe deja, lăsând deoparte secundar și explicând nimic detaliile istorice.

După cum vom vedea mai jos, Apocalipsa constă dintr-o serie de viziuni compozite cu mai multe straturi. Văzătorul arată viitorul în termeni de trecut și prezent. Deci, de exemplu, fiara cu multe capete din cap. 13-19. - acesta este însuși Antihrist și predecesorii săi: Antioh Epifan, descris atât de viu de profetul Daniel și în primele două cărți macabeene - aceștia sunt împărații romani Nero și Domițian, care i-au persecutat pe apostolii lui Hristos, precum și pe dușmanii ulterioare ai lui. Biserica.

Doi martori ai lui Hristos în capitolul 11. - aceștia sunt acuzatorii lui Antihrist (Enoh și Ilie), iar prototipurile lor sunt apostolii Petru și Pavel, precum și toți propovăduitorii Evangheliei, îndeplinindu-și misiunea într-o lume ostilă creștinismului. Falsul profet din capitolul 13 este personificarea tuturor celor care plantează religii false (gnosticism, erezii, mahomedanism, materialism, hinduism etc.), printre care cel mai proeminent reprezentant va fi profetul mincinos al vremii lui Antihrist. Pentru a înțelege de ce apostolul Ioan a unit într-o singură imagine diferite evenimente și diferiți oameni, trebuie să țineți cont de faptul că a scris Apocalipsa nu numai pentru contemporanii săi, ci pentru creștinii din toate timpurile care au fost nevoiți să îndure persecuții și dureri similare. Apostolul Ioan dezvăluie metodele comune de înșelăciune și, de asemenea, arată calea sigură de a le evita pentru a fi credincioși lui Hristos până la moarte.

În mod similar, judecata lui Dumnezeu, despre care Apocalipsa vorbește în mod repetat, este atât Judecata de Apoi a lui Dumnezeu, cât și toate judecățile private ale lui Dumnezeu asupra țărilor și oamenilor individuale. Aceasta include judecata asupra întregii omeniri sub Noe și judecata asupra orașelor antice Sodoma și Gomora sub Avraam și judecata asupra Egiptului sub Moise și judecata dublă asupra Iudeii (șase secole înainte de Hristos și din nou în anii șaptezeci ai noștri). epoca), și judecata asupra Ninivei antice, Babilonului, asupra Imperiului Roman, asupra Bizanțului și, mai recent, asupra Rusiei. Motivele care au cauzat pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu au fost întotdeauna aceleași: necredința oamenilor și fărădelegea.

O anumită atemporalitate se observă în Apocalipsă. Rezultă din faptul că apostolul Ioan a contemplat soarta omenirii nu din perspectiva pământească, ci din cea cerească, unde l-a condus Duhul lui Dumnezeu. Într-o lume ideală, curgerea timpului se oprește la tronul Celui Prea Înalt, iar prezentul, trecutul și viitorul apar în fața privirii spirituale în același timp. Evident, așadar, autorul Apocalipsei descrie unele evenimente din viitor ca trecute, iar trecutul ca prezent. De exemplu, războiul îngerilor din Rai și răsturnarea diavolului de acolo - evenimente care s-au petrecut chiar înainte de crearea lumii, sunt descrise de apostolul Ioan, ca și cum s-ar fi întâmplat în zorii creștinismului (Apoc. 12 cap. .). Învierea martirilor și domnia lor în Rai, care acoperă întreaga epocă a Noului Testament, este plasată de ei după procesul lui Antihrist și a falsului profet (Ot. 20 cap.). Astfel, văzătorul nu povestește despre succesiunea cronologică a evenimentelor, ci dezvăluie esența acelui mare război dintre rău și bine, care se desfășoară simultan pe mai multe fronturi și acoperă atât lumea materială, cât și cea angelica.

Fără îndoială, unele predicții ale Apocalipsei au fost deja îndeplinite (de exemplu, în ceea ce privește soarta celor șapte biserici din Asia Mică). Predicțiile îndeplinite ar trebui să ne ajute să le înțelegem pe cele rămase care nu au fost încă îndeplinite. Cu toate acestea, atunci când se aplică viziunile Apocalipsei la anumite evenimente specifice, trebuie să se țină cont de faptul că astfel de viziuni conțin elemente din diferite epoci. Numai odată cu desăvârșirea destinului lumii și pedepsirea ultimilor dușmani ai lui Dumnezeu se vor realiza toate detaliile viziunilor apocaliptice.

Apocalipsa a fost scrisă sub inspirația Duhului Sfânt. Înțelegerea corectă a acesteia este împiedicată mai ales de îndepărtarea oamenilor de la credință și la adevărata viață creștină, ceea ce duce întotdeauna la totuși și chiar la pierderea completă a viziunii spirituale. Devotamentul total al omului modern față de patimile păcătoase este motivul pentru care unii interpreți moderni ai Apocalipsei vor să vadă în ea o singură alegorie și chiar și a Doua Venire a lui Hristos este învățată să fie înțeleasă alegoric. Evenimentele istorice și chipurile timpului nostru ne convinge că a vedea doar o alegorie în Apocalipsă înseamnă a fi orb spiritual, atât de multe lucruri care se întâmplă acum seamănă cu imaginile și viziunile teribile ale Apocalipsei.

Metoda de prezentare a Apocalipsei este prezentată în tabelul atașat aici. După cum se vede din ea, apostolul dezvăluie simultan cititorului mai multe sfere ale ființei. Sferei celei mai înalte aparține lumea îngerească, Biserica triumfătoare în Ceruri și Biserica persecutată pe pământ. Această sferă a bunătății este condusă și îndreptată de Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul oamenilor. Mai jos este sfera răului: lumea necredincioasă, păcătoșii, învățătorii mincinoși, teomahiștii conștienți și demonii. Ei sunt conduși de un dragon - un înger căzut. De-a lungul existenței omenirii, aceste sfere sunt în război între ele. Apostolul Ioan în viziunile sale dezvăluie treptat cititorului diferitele părți ale războiului dintre bine și rău și dezvăluie procesul de autodeterminare spirituală a oamenilor, în urma căruia unii dintre ei iau partea binelui, alții - pe partea răului. În timpul dezvoltării conflictului mondial, Judecata lui Dumnezeu este în mod constant săvârșită asupra indivizilor și națiunilor. Înainte de sfârșitul lumii, răul va crește excesiv, iar Biserica pământească va deveni extrem de slăbită. Atunci Domnul Isus Hristos va veni pe pământ, toți oamenii vor fi înviați și Judecata Îngrozitoare a lui Dumnezeu va fi împlinită peste lume. Diavolul și susținătorii săi vor fi condamnați la chinurile veșnice, în timp ce pentru cei drepți, veșnicii, viața fericită în Paradis va începe.

Când este citită secvenţial, Apocalipsa poate fi împărţită în următoarele părţi:

O imagine introductivă a Domnului Isus Hristos apărând, poruncindu-i lui Ioan să scrie Apocalipsa celor șapte biserici din Asia Mică (Capitolul 1).
Scrisori către cele 7 biserici din Asia Mică (capitolele 2 și 3), în care, împreună cu instrucțiunile către aceste biserici, sunt conturate destinele Bisericii lui Hristos - de la epoca apostolică până la sfârșitul lumii.
O viziune a lui Dumnezeu așezat pe tron, a Mielului și a închinarii cerești (capitolele 4 și 5). Acest serviciu este completat de viziuni în capitolele ulterioare.
Din capitolul 6 începe dezvăluirea destinului omenirii. Deschiderea de către Mielul-Hristos a celor șapte peceți ale cărții misterioase servește drept început pentru descrierea diferitelor faze ale războiului dintre bine și rău, dintre Biserică și diavol. Acest război, care începe în sufletul uman, se extinde în toate aspectele vieții umane, se intensifică și devine din ce în ce mai teribil (până la capitolul 20).
Glasurile celor șapte trâmbițe îngerești (capitolele 7-10) vestesc dezastrele inițiale care trebuie să se întâmple asupra oamenilor pentru necredința și păcatele lor. Descrie daunele aduse naturii și apariția forțelor malefice în lume. Înainte de apariția dezastrelor, credincioșii primesc pe frunte (frunți) un sigiliu plin de har, care îi ferește de răul moral și de soarta celor răi.
Viziunea celor șapte semne (capitolele 11-14) arată umanitatea împărțită în două tabere opuse și ireconciliabile - binele și răul. Forțele bune sunt concentrate în Biserica lui Hristos, reprezentată aici în chipul unei Femei îmbrăcate în soare (Capitolul 12), în timp ce forțele rele sunt concentrate în împărăția fiarei-antihrist. Fiara care a ieșit din mare este un simbol al puterii seculare malefice, iar fiara care a ieșit din pământ este un simbol al puterii religioase corupte. În această parte a Apocalipsei, pentru prima dată, se dezvăluie în mod clar o ființă rea extramundană conștientă - dragonul-diavolul, care organizează și conduce războiul împotriva Bisericii. Cei doi martori ai lui Hristos simbolizează aici pe propovăduitorii Evangheliei care luptă cu fiara.
Viziunile celor șapte boluri (capitolele 15-17) prezintă un tablou sumbru al decăderii morale la nivel mondial. Războiul împotriva Bisericii devine extrem de tensionat (Armagedon) (Apoc. 16:16), încercările devin insuportabil de dificile. În chipul desfrânei Babilon, este înfățișată omenirea apostată de Dumnezeu, concentrată în capitala împărăției fiarei-antihrist. Forța răului își extinde influența asupra tuturor domeniilor vieții omenirii păcătoase, după care începe judecata lui Dumnezeu asupra forțelor răului (aici judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului este descrisă în termeni generali, ca o introducere).
În capitolele următoare (18-19) este descrisă în detaliu judecata Babilonului. De asemenea, arată moartea făptuitorilor de rău în rândul oamenilor - Antihrist și falsul profet - reprezentanți atât ai autorităților anti-creștine civile, cât și eretice.
Capitolul 20 rezumă războiul spiritual și istoria lumii. Ea vorbește despre dubla înfrângere a diavolului și despre domnia martirilor. După ce au suferit fizic, au câștigat spiritual și sunt deja fericiți în Rai. Ea acoperă întreaga perioadă a existenței Bisericii, începând cu vremurile apostolice. Gog și Magog personifică totalitatea tuturor forțelor de luptă împotriva zeilor, pământești și interlopi, care de-a lungul istoriei creștine au luptat împotriva Bisericii (Ierusalim). Ei sunt distruși de a doua venire a lui Hristos. În cele din urmă, diavolul, acest șarpe străvechi, care a pus temelia tuturor nelegiuirii, minciunii și suferințelor din univers, este supus și el pedepsei veșnice. Sfârșitul capitolului 20 vorbește despre învierea generală a morților, Judecata de Apoi și pedeapsa celor răi. Această scurtă descriere rezumă Judecata de Apoi asupra umanității și a îngerilor căzuți și rezumă drama războiului universal dintre bine și rău.
Ultimele două capitole (21-22) descriu noul Cer, noul Pământ și viața binecuvântată a celor mântuiți. Acestea sunt cele mai strălucitoare și mai vesele capitole din Biblie.

Fiecare nouă secțiune a Apocalipsei începe de obicei cu cuvintele: „Și am văzut...” - și se termină cu o descriere a judecății lui Dumnezeu. Această descriere marchează sfârșitul subiectului anterior și începutul unuia nou. Între secțiunile principale ale Apocalipsei, văzătorul inserează uneori imagini intermediare care servesc drept legătură între ele. Tabelul prezentat aici arată clar planul și secțiunile Apocalipsei. Pentru compactitate, am conectat pozele intermediare împreună cu cele principale. Deplasându-ne orizontal de-a lungul tabelului de mai sus, vedem cum următoarele zone sunt dezvăluite treptat cu mai multă plenitudine: lumea Cerească; Biserica persecutată pe pământ; o lume păcătoasă și teomahică; lumea interlopă; război între ei și judecata lui Dumnezeu.

Semnificația simbolurilor și numerelor. Simbolurile și alegoriile îi permit văzătorului să vorbească despre esența evenimentelor mondiale la un nivel înalt de generalizare, așa că le folosește pe scară largă. Deci, de exemplu, ochii simbolizează cunoașterea, mulți ochi - cunoașterea perfectă. Cornul este un simbol al puterii, al puterii. Hainele lungi înseamnă preoție; coroana - demnitate regală; alb - puritate, puritate; orașul Ierusalim, templul și Israelul - simbolizează Biserica. Numerele au și o semnificație simbolică: trei - simbolizează Treimea, patru - simbol al păcii și ordinii mondiale; șapte înseamnă completitudine și perfecțiune; doisprezece este poporul lui Dumnezeu, plinătatea Bisericii (numerele derivate din 12 au același sens, ca 24 și 144.000). O treime înseamnă o parte relativ mică. Trei ani și jumătate este vremea persecuției. Numărul 666 va fi tratat în mod specific mai târziu în acest pamflet.

Evenimentele Noului Testament sunt adesea descrise pe fundalul unor evenimente similare din Vechiul Testament. Astfel, de exemplu, dezastrele Bisericii sunt descrise pe fondul suferinței israeliților din Egipt, ispita sub profetul Balaam, persecuția regina Izabela și distrugerea Ierusalimului de către caldeeni; mântuirea credincioșilor de diavol este înfățișată pe fundalul mântuirii israeliților de la Faraon sub profetul Moise; puterea fără Dumnezeu este reprezentată sub forma Babilonului și Egiptului; pedeapsa forțelor care luptă împotriva lui Dumnezeu este descrisă în limbajul a 10 plăgi egiptene; diavolul este identificat cu șarpele care i-a sedus pe Adam și Eva; viitoarea beatitudine cerească este înfățișată sub forma grădinii paradisului și a arborelui vieții.

Sarcina principală a autorului Apocalipsei este să arate cum funcționează forțele malefice, cine le organizează și le dirijează în lupta împotriva Bisericii; instruiți și întăriți credincioșii în fidelitatea față de Hristos; arată înfrângerea completă a diavolului și a slujitorilor săi și începutul fericirii cerești.

Cu toată simbolismul și misterul Apocalipsei, adevărurile religioase sunt dezvăluite în ea cu cea mai mare claritate. Astfel, de exemplu, Apocalipsa indică diavolul ca vinovat al tuturor ispitelor și calamităților omenirii. Instrumentele cu care încearcă să distrugă oamenii sunt întotdeauna aceleași: necredința, neascultarea față de Dumnezeu, mândria, dorințele păcătoase, minciunile, frica, îndoielile etc. În ciuda toată viclenia și experiența sa, diavolul nu este în stare să distrugă oamenii care sunt devotați lui Dumnezeu din toată inima, pentru că Dumnezeu îi protejează cu harul Său. Diavolul îi înrobește din ce în ce mai mult pe apostați și păcătoși și îi împinge la tot felul de urâciuni și crime. El îi îndreaptă împotriva Bisericii și cu ajutorul lor produce violență și organizează războaie în lume. Apocalipsa arată clar că, în cele din urmă, diavolul și slujitorii săi vor fi învinși și pedepsiți, adevărul lui Hristos va triumfa și în lumea reînnoită va veni o viață binecuvântată care nu se va sfârși niciodată.

După ce am făcut astfel o analiză superficială a conținutului și simbolismului Apocalipsei, să ne oprim acum asupra unora dintre cele mai importante părți ale sale.

Scrisori către cele șapte biserici (cap. 2-3).

Șapte biserici - Efes, Smirna, Pergamon, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea - erau situate în partea de sud-vest a Asiei Mici (azi Turcia). Au fost fondate de apostolul Pavel în anii 40 ai secolului I. După moartea martirului său la Roma în jurul anului 67, apostolul Ioan Teologul s-a ocupat de aceste biserici, care le-a îngrijit timp de aproximativ patruzeci de ani. După ce a fost închis pe insula Patmos, apostolul Ioan a scris scrisori de acolo către aceste biserici pentru a-i pregăti pe creștini pentru persecuția viitoare. Scrisorile sunt adresate „îngerilor” acestor biserici, adică. episcopi.

Un studiu atent al epistolelor către cele șapte biserici din Asia Mică ne face să credem că destinele Bisericii lui Hristos sunt înscrise în ele, începând din epoca apostolică și până la sfârșitul lumii. În același timp, calea viitoare a Bisericii Noului Testament, acest „Noul Israel”, este descrisă pe fundalul celor mai importante evenimente din viața Israelului Vechiului Testament, începând cu căderea în paradis și terminând cu timpul. al fariseilor și saducheilor sub Domnul Isus Hristos. Apostolul Ioan folosește evenimentele din Vechiul Testament ca prototipuri ale destinului Bisericii Noului Testament. Astfel, trei elemente se împletesc în scrisorile către cele șapte biserici:

b) o interpretare nouă, mai profundă a istoriei Vechiului Testament; și

c) destinul viitor al Bisericii.

Combinația acestor trei elemente din scrisorile către cele șapte biserici este rezumată în tabelul atașat aici.

Note: Biserica din Efes era cea mai populată și avea statutul de mitropolie în raport cu bisericile învecinate din Asia Mică. În anul 431, la Efes a avut loc Sinodul al III-lea Ecumenic. Treptat, lampa creștinismului din biserica din Efes s-a stins, așa cum prezisese apostolul Ioan. Pergam a fost centrul politic al părții de vest a Asiei Mici. A fost dominată de păgânism cu un cult magnific al împăraților păgâni zeificați. Pe un munte de lângă Pergamon, un monument-altar păgân se înălța maiestuos – numit în Apocalipsă „tronul lui Satana” (Apocalipsa 2:13). Nicolaiții sunt vechi eretici gnostici. Gnosticismul a fost o ispită periculoasă pentru Biserica primelor secole de creștinism. Un teren fertil pentru dezvoltarea ideilor gnostice a fost cultura sincretică care a apărut în imperiul lui Alexandru cel Mare, unind Estul și Vestul. Viziunea religioasă a Orientului, cu credința sa în lupta eternă dintre bine și rău, spirit și materie, trup și suflet, lumină și întuneric, în combinație cu metoda speculativă a filozofiei grecești, a dat naștere diferitelor sisteme gnostice, care au fost caracterizat prin ideea originii emanației lumii.din Absolut și despre numeroasele etape mediatoare ale creației, conectând lumea cu Absolutul. Firește, odată cu răspândirea creștinismului în mediul elenistic, a existat pericolul prezentării lui în termeni gnostici și transformarea evlaviei creștine într-unul dintre sistemele gnostice religioase și filozofice. Iisus Hristos a fost perceput de gnostici ca unul dintre mediatorii (eoni) dintre Absolut și lume.

Unul dintre cei mai timpurii răspânditori ai gnosticismului printre creștini a fost cineva numit Nicolae – de unde și numele „Nicolaiți” în Apocalipsă. (Se presupune că acesta a fost Nicolae, care, printre ceilalți șase bărbați aleși, a fost hirotonit diaconat de către apostoli, vezi: Fapte 6:5). Prin denaturarea credinței creștine, gnosticii au încurajat licențialitatea morală. Începând cu mijlocul secolului I, mai multe secte gnostice au înflorit în Asia Mică. Apostolii Petru, Pavel și Iuda i-au avertizat pe creștini să nu cadă în plasa acestor desfrânați eretici. Reprezentanți proeminenți ai gnosticismului au fost ereticii Valentinus, Marcion și Basilides, cărora li s-au opus bărbații apostolici și primii Părinți ai Bisericii.

Vechile secte gnostice au dispărut de mult, dar gnosticismul ca o fuziune a școlilor filozofice și religioase eterogene există în timpul nostru în teosofie, robie, masonerie, hinduism modern, yoga și alte culte.

Viziunea închinarii cerești (4-5 cap.).

Apostolul Ioan a primit revelația în „Ziua Domnului”, adică. duminică. Trebuie să presupunem că, după obiceiul apostolic, în această zi a săvârșit „frângerea pâinii”, adică. Dumnezeiasca Liturghie și s-a împărtășit, de aceea „era în Duh”, adică. a experimentat o stare inspirată specială (Apoc. 1:10).

Și astfel, primul lucru pe c

Show less